80 de ani de muzica in 80 de ani de radio, asa s-a numit spectacolul organizat de TVR in acest week-end.
De fiecare data cand treci pe langa cladirea TVR, cand vezi studiourile imense din curte, carele de reportaj, cand afli citind stirile despre miile de angajati pe care le are TVR-ul, cand stii ca au o gramada de bani din publicitate, de la populatie si din subventiile de la stat, te gandesti: wow! intr-adevar o institutie de profesionisti. Au experienta, ei sunt cei care au pus bazele televiziunii din Romania.
Da’ de unde. Mi-a fost de ajuns sa urmaresc 15 minute felul in care si-au batut joc de un spectacol care ar fi putut iesi extraordinar. 80 de ani de muzica… a fost un dezastru de la inceput si pana la sfarsit. Regizorul de emisie probabil ca era ori beat, ori prima oara la butoane. Operatorii filmau ca la nunta, ce sa mai vorbim de compozitia cadrului, de saritura peste ax, de un dram de simt artistic? Si macar daca ar fi platiti prost as intelege… dar au salarii mari la care se adauga toate sporurile posibile si imposibile…
Artistii nu au avut machiaj, scenografie inexistenta, sunetul facut la misto, o reteta perfecta pentru esec. Iar noi, telespectatorii, platim pentru astfel de prestatii jenante. Pacat de ideea frumoasa a spectacolului, pacat ca spectacolul a incaput pe mana unor asa-zisi profesionisti care dovedesc cu prisosinta prin ceea ce iese din mainile lor de ce este este atat de bine sa lucrezi la stat: poti “vinde” fara probleme orice porcarie.
Reportaj filmat cu ocazia lansarii de carte de la Palatul Sutu: “Bucurestiul si seismele” de Dr. Ing. Emil-Sever Georgescu, Sef Laborator Evaluarea Riscului Seismic si Actiuni in Constructii la INCERC - INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE-DEZVOLTARE IN CONSTRUCTII SI ECONOMIA CONSTRUCTIILOR, Bucuresti.
In centrul Bucurestiului, pe la ora 23:00, a inceput montarea instalatiei de lumini de sarbatori. Cat timp am asteptat autobuzul am apucat sa filmez cateva cadre cu centrul Bucurestiului noaptea:
Am primit poza urmatoare de la un prieten care acum se afla la munte. Ninge, zapada este de jumatate de metru dar se poate circula, nu bate vantul si afara este placut. Mi-e dor de o iarna la munte, fara probleme de rezolvat, cu telefonul mobil inchis si doar cu ninsoare si o camera calduroasa intr-o cabana.
Daca incepi sa rasfoiesti un atlas geografic din 1920 ai senzatia ca pasesti in lumea lui Jules Verne: harti desenate de mana, denumiri vechi, pierdute, granite si tari de nerecunoscut. Ne-am obisnuit atat de mult cu prezentul, este atat de firesc si de normal ceea ce este tangibil incat, avand in fata ochilor adevaruri de acum 100 de ani ceea ce vezi ti se pare mai mult o poveste frumoasa decat o realitate trecuta.
Si cu toate acestea…
A se observa pe anumite harti cum cineva a modificat cu un creion rosu granita Romaniei si a scris “URSS”. Foarte inspirat… cam asa s-a intamplat si in realitate impartirea Europei, Cu creionul rosu.
Putin inainte de 1989, prin anii ‘80, transformarea politicii comuniste intr-un fel de religie de stat ajunsese la apogeu. O revista “Soimii Patriei” din Ianuarie 1983 mi-a trezit amintirile acelor vremuri. Rasfoind-o, mi-am adus aminte cum ajungeam sa simtim permanent, oriunde, prezenta Partidului si a prea-iubitului Conducator.
Soimii Patriei, o revista pentru copii din clasele I-IV, aparea lunar iar scolile faceau abonamente speciale pentru elevi. Un exemplar costa 2 lei, leu asemanator la valoare cu RON-ul de astazi.
Numarul din Ianuarie 1983 avea pe coperta urarea: “La Multi Ani!”. Aceasta urare obisnuita la intrarea intr-un nou an, de data aceasta avea o alta semnificatie: “La multi ani iubitilor conducatori!”. Pagina dupa pagina, articole, poezii, cantece, benzi desenate avand ca subiect sarbatoarea lui Nicolae Ceausescu si a Elenei. Aproape toate articolele erau dedicate acestui subiect. Va las sa va convingeti singuri:
O intrebare fireasca: “de ce cumparam sau ne abonam la o astfel de revista?” Raspunsul e simplu: pentru ultima pagina. Ultima pagina avea benzi desenate… dar fara nici un substrat politic (de obicei). Destul de slabute, limitate la o singura pagina, dar pentru un copil din acei ani o adevarata bucurie. Nu aveam altternative, nu aveam PIF sau RAHAN (astea se gaseau foarte greu, nici acum nu stiu cum, de obicei le citeam imprumutandu-le de la colegii de scoala).
Parintii au facut tot ce le-a stat in putinta sa compenseze lipsa benzilor desenate, a desenelor animate si a filmelor pentru copii de la televizor. Fratii mei mai mari avusesera Lolek si Bolek, Pic si Poc, Pisicile aristocrate, carti cu povesti si poezii pentru copii la care ma uitam ca la niste comori vechi. Dar in anii ‘80 programul TV fusese redus, carti de copii se gaseau foarte greu si ceea ce era prin librarii era de o calitate indoielnica (asta daca nu aveau tente politice)… Asa ca mama a inceput sa mearga cu mine in fiecare saptamana la cinema Doina sa vad desene animate, la teatrul Tandarica, a cumparat un pick-up si apoi discuri cu povesti (mi le facea cadou de fiecare data cand luam cate o nota buna la scoala). Majoritatea povestilor si pieselor de teatru care se gaseau pe discuri de pick-up erau inregistrate inainte de 1978, interpretate de actori de renume pe care nu ii mai puteai vedea pe scena.
Loading ...